[Când ajungi să citești asta după doar 2 săptămâni și realizezi că ai depășit momentul mai mult decât omenește posibil, îți vezi speranța ținând o hartă în mână, căutându-te. Altfel n-aș fi putut suporta gândul de a scrie.]
Zerozeropaișpe
Încep să-mi descopăr ipocrizia și incapacitatea de a crea o legătură oricât de puțin trainică cu oamenii normali.
Număr zilele și din trei în zece, cam așa, are loc un eveniment nou care mă conduce spre concluzii existențial defavorabile. La mine toate au o cauză ascunsă, niciodată suficientă, niciodată completă sau potrivită pentru a fi omenește expusă celui ce suportă efectul.
Și n-ar fi prima dată când admit că mă alimentez cu tichete cadou din suferințele altcuiva. Nici prima dată când sar în ajutor fiindcă îmi place să-i văd muribunzi. Dar sunt ipocrită fiindcă niciodată nu-mi dau seama cum sfârșesc prin a le face măcar șaizeci-la-sută bine și rămân iar tristă și capricioasă. Nu-mi dau seama cât de mult îmi place spontaneitatea și cât de tare mă deranjează să fiu scoasă din ale mele. Nici nu știu limita dintre a-i face de râs pe alții în mod deliberat și a mă scuza să plec de lângă unii care ce mi-ar face mie asta. Nici nu văd unde am nevoie de formă și unde am nevoie de fond; cât e liceu și cât e facultate.
Poate că până la urmă asta e starea unui om normal pe cale de dispariție care, specific, își acordă prea mult credit.
Pijamalele vin de acasă, miros a balsam de rufe, arăți dubios când le miroși după ce le-ai îmbrăcat întâia oară, dar e justificat. Și se duc în plasa cu rufe murdare, rufe-de-spălat. Nicidecum n-are să-ți fie bine mai mult de trei zile acasă. Ai tăi descoperă că faci lucruri pe care ei niciodată nu s-ar fi așteptat să le faci pentru că ți-au dat o educație și tu te îngrași peste limită când ai impresia că poți slăbi mai încolo atât cât îți poftește stomacul, după placul inimii înșelătoare și după disprețul corpului tău veșnic obosit.
Și nu mai ai pijamale de schimb, că stai temporar în București și te întorci din parc după o zi ploioasă în care ți-ai văzut ignoranța cu ochii și te izbește gândul că toate astea s-ar fi terminat acum cel puțin 12 ani dacă nu jeleau alții după tine.
Zerozerotreizeci[șitrei]
